LABIRINTUL VIETII

Am deschis ochii in coroana unui nuc batran, de care si astazi imi aduc aminte ca fiind unul dintre locurile mele de joaca. Avea nucul acesta ramuri batrane, groase, pe care aproape ca te puteai urca in picioare, fara sa te sprijini de crengile lui. Noi, copiii familiei Stefan Pusca ne petreceam zilele noastre libere pe  sarpantele  lui, jucandu-ne de-a  v-ati  ascunselea  si  chiar de-a prinselea, intrucat pomul acesta, cu aspectul lui secular, parea destul de ingaduitor cu nevinovatele noastre jocuri. Nu ne era frica de inaltimi, iar parintii vazandu-ne in ramurile lui se multumeau doar sa ne dea cate un avertisment: „Aveti grija cum umblati in nucul acela, fiindca, uneori, in crapaturile scoartei sale se ascund apele ploilor, care il pot face lunecos si periculos, atunci cand nu esti atent (…)”, ne spunea cand mama, cand tata, care foiau prin batatura, dupa treburile lor zilnice.